România traversează în prezent o situație atipică în peisajul democratic post-decembrist: cel mai lung interimat de tranziție la conducerea Guvernului. Cătălin Predoiu, numit prim-ministru interimar în data de 6 mai 2025, continuă să conducă executivul fără a avea legitimitatea politică și parlamentară a unui guvern cu mandat complet. Acest record negativ subliniază nu doar o disfuncționalitate politică, ci și o vulnerabilitate instituțională cu implicații profunde pentru funcționarea statului. Motivul principal este legat de blocajul din negocierile conduse de președintele Nicușor Dan cu partidele parlamentare. România post-decembristă nu a fost străină de guverne interimare de tranziție, însă până în 2025 niciun astfel de interimat nu a depășit două săptămâni, arată un documentar PSNews. Vorbim despre interimate de tranziție, la capătul cărora a fost învestit un nou guvern, condus de un alt premier față de cel care a asigurat perioada interimatului. Rolul acestor interimate a fost, în mod tradițional, de a asigura continuitatea administrativă între două cabinete legitime conduse de premieri diferiți. Cu toate acestea, interimatul actual al lui Cătălin Predoiu, început pe 6 mai 2025, a depășit deja o lună, stabilind un record negativ în istoria recentă a țării. Iată care au fost guvernele interimare din România post-decembristă și cât au stat ele. Gavril Dejeu (PNȚCD) a fost primul premier interimar din istoria post-decembristă. Guvernul său s-a aflat la cârma țării între martie și aprilie 1998 pentru doar 18 zile. Contextul numirii lui Dejeu a fost legat de demisia premierului Victor Ciorbea. Interimatul a fost însă de scurtă durată. Un an mai târziu, România avea să aibă un alt guvern interimar, în contextul demisiei premierului Radu Vasile. Alexandru Athanasiu (PSD – Cunescu) a fost astfel numit interimar între 13 și 22 decembrie 1999, pentru 9 zile. Următorul interimat avea să fie implementat cinci ani mai târziu, în 2004. Premierul Adrian Năstase demisiona în contextul pierderii alegerilor prezidențiale, iar Eugen Bejinariu (PSD) asigura tranziția spre guvernul Tăriceanu. El a condus un guvern interimar pentru doar șapte zile, între 21 și 28 decembrie 2004. România nu va mai avea un guvern interimar până în 2015. Între 2015 și 2025 însă, am avut mai multe guverne interimare decât în precedenții 20 de ani. Gabriel Oprea (UNPR) a avut două mandate, primul între 22 iunie și 9 iulie 2015, iar al doilea între 29 iulie și 10 august 2015. În același an am mai avut un interimat, cel al lui Sorin Câmpeanu (ALDE). Acesta a ajuns premier interimar după demisia lui Victor Ponta după tragedia de la Colectiv. Câmpeanu a asigurat interimatul între 5 și 17 noiembrie 2015. În 2018 s-a mai înregistrat un interimat de 13 zile. După demisia lui Mihai Tudose, Mihai Fifor (PSD) a fost numit interimar până la desemnarea Vioricăi Dăncilă. Interimatul a fost asigurat între 16 și 29 ianuarie 2018. Apoi, în 2020, după alegerile parlamentare și demisia lui Ludovic Orban, Nicolae Ciucă (PNL) a asigurat interimatul până la formarea guvernului Cîțu. Ciucă s-a aflat la Palatul Victoria între 7 și 23 decembrie 2020. În fine, Cătălin Predoiu (PNL) a asigurat un interimat în 2023 pentru trei zile, între 12 și 15 iunie 2023. Un guvern interimar este, prin definiție, o soluție temporară, un tampon instituțional menit să asigure continuitatea administrației publice între două guverne legitime, mai precizează sursa citată. Însă, atunci când acest interimat se prelungește, așa cum se întâmplă acum în România, efectele se propagă în tot sistemul politic, economic și instituțional. Un guvern fără legitimitate deplină nu mai este doar un simbol al stagnării – devine o frână concretă pentru buna funcționare a statului. Un guvern interimar nu are un mandat politic clar, nu poate propune politici ambițioase și, mai ales, nu are autoritate deplină în fața Parlamentului sau a societății. Executivul poate doar să gestioneze „treburile curente”, ceea ce în practică înseamnă amânarea deciziilor strategice, ezitarea în fața asumării unor reforme dureroase dar necesare și întârzierea procesului de bugetare, a numirilor în funcții-cheie sau a lansării de politici publice. Această inerție guvernamentală poate bloca întregul sistem administrativ, în special într-un context în care România trebuie să implementeze reforme cerute de UE în cadrul PNRR, dar și să gestioneze presiuni sociale și economice multiple. Mediul de afaceri este și el profund afectat de incertitudinea politică prelungită. În lipsa unui guvern stabil. Investitorii amână proiecte sau retrag capital din cauza lipsei de predictibilitate, iar politicile fiscale, bugetare sau salariale rămân în suspensie, afectând mediul antreprenorial și IMM-urile. Mai grav, piețele financiare reacționează la instabilitate politică, iar acest lucru se poate traduce în creșterea costului împrumuturilor pentru guvern (dobânzi mai mari la titluri de stat), ceea ce pune presiune pe deficitul bugetar și pe capacitatea de plată a statului.