Ion Caraion s-a născut în comuna Rușavăț (azi Viperești), satul Pălici, într-o familie de țărani. Între 1935-1942 urmează cursurile Liceului „B. P. Hasdeu”, unde, din 1941, împreună cu Alexandru Lungu, redactează revista de poezie Zarathustra. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și lucrează la ziarele Timpul (1942-1943) și Ecoul (1943-1944). Debutează în 1939 în Universul literar și în 1940 în Curentul literar cu versuri și recenzii. Volumul de versuri „Panopticum” (Editura Prometeu) este confiscat de cenzură. Din 1945 este secretar general de redacție la revista Lumea (director G. Călinescu), în 1947 este numit șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti). Editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbi Agora, în care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a fost interzisă după primul număr). Finanțarea a fost obținută de Octavian Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale. Publică două articole virulente: Criza culturii și Criza omului, în ziarul Jurnalul de dimineață. Între 1950 și 1955 face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră și la minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, în urma unei condamnări politice. Până în martie 1958 este redactor al publicației Limbă și literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe viață. Este eliberat în 1964, împreună cu alți deținuți politici. Își reîncepe activitatea literară în 1966 cu volumul de versuri „Eseu”. Scrie și publică într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin pușcării. În 1981, familia Caraion primește azil politic în Elveția și se stabilește la Lausanne, unde scriitorul editează revistele internaționale „Don Quijote” și „Correspondances”. Atacă vehement „comunismul cu față fascistă”, demască un regim detestat, pe conducătorii și torționarii săi într-un volum întitulat „Insectele tovarășului Hitler”. În acești ultimi ani ai activității sale, Caraion a fost ajutat de prieteni credincioși, printre care mai ales Ion Solacolu, care i-a deschis coloanele revistei Dialog, din Germania federală, și ale suplimentului ei literar. În iunie 1986, Solacolu începe publicarea primului din cele șase Caiete Caraion, în care acesta figurează cu „Apa de apoi”, poeme inedite, și „Prima carte a exilului”. Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent, „Cuvintele în exil”. El găsește totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române a postului de radio BBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare. Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din țară, orchestrate în primul rând de Eugen Barbu, ca și de cele de extremă dreaptă sau pretins naționaliste din exil. Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986. După 11 ani de închisoare, în 1964 este recrutat de Securitate și i se oferă eliberarea în schimbul statutului de informator. Primește numele de cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur” și face periodic rapoarte până în 1981, când se stabilește în Elveția . Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, îl ia ca protagonist al romanului sub numele lui Petrini. Trimițându-i o rețetă medicală pentru a-i procura niște medicamente, securitatea o ia drept corp delict, fiind, zice-se, o trasmitere cifrată de date care pune în pericol „regimul democrat-popular”. Din cauza notelor informative date către Securitate de poetul Ion Caraion, până și cele mai intime aspecte ale vieții scriitorului Marin Preda au fost cunoscute de poliția politică. Culmea, unii dintre ofițerii care îl aveau în vizor pe romancier erau uneori atât de bulversați de cele citite în notele lui Caraion, încât își sfătuiau subalternii să mai potolească informatorul care punea pe hârtie aspecte deocheate. Marin Preda și Ion Caraion au fost prieteni timp de aproape 40 de ani, iar romancierul l-a susținut pe poet atât pe tărâm literar, cât si material, mai bine de două decenii.