Dionisie Romano: Viața unui Ierarh și Învățător Remarcabil

Dionisie Romano, cunoscut și sub numele de Dumitru, s-a născut pe 29 iulie 1806, în comuna Săliște din județul Sibiu. Părinții săi, Dumitru și Maria Roman, erau agricultori, iar Dionisie a avut și o soră pe nume Stanca. Încă din copilărie, el s-a remarcat prin inteligența sa sclipitoare și a fost crescut în credință de către mama sa evlavioasă.

În anul 1820, Dionisie a fost dus de mamă la Mănăstirea Neamț, sărăcind pe Agapia după moartea soțului. Trei ani mai târziu, tânărul Dumitru a fost tuns în monahism, primind numele de Dionisie. În 1826, a decis să se mute la București pentru a studia la Colegiul „Sfântul Sava”, unde a lucrat ca zetar la revista „Curierul Românesc”, condusă de I. H. Rădulescu.

Între 1828 și 1832, Dionisie a fost protejat de episcopul Ilarion al Argeșului, care l-a hirotonit ierodiacon la Mănăstirea Antim. Acesta i-a oferit o mare influență asupra educației lui, punând la dispoziția sa o bibliotecă vastă și îndrumându-l să învețe limba franceză și greaca modernă.

La 1 noiembrie 1831, Dionisie s-a înscris la cursurile pregătitoare pentru învățători la Colegiul „Sf. Sava”. În martie 1832, a devenit institutor la Buzău, câștigând titlul de „profesor național”. Pe parcursul carierei sale, a pledat pentru construcția unui nou local de școală, care a fost inaugurat în decembrie 1833.

Dionisie a excelat în promovarea educației și a oferit premii substanțiale atât elevilor din școala pe care o conducea, cât și altor instituții. Între 1843 și 1848, a fost director și profesor la Seminarul Teologic din București, unde a îmbunătățit disciplina și a donat cărți elevilor din familii defavorizate.

În 1848, a participat activ la mișcarea revoluționară, traductând un manifest important din limba franceză. După înfrângerea revoluției, a fost arestat și exilat în Transilvania, unde s-a retras la Mănăstirea Băbeni, desfășurând o bogată activitate literară.

Între 1851 și 1855, a fost staret la Mănăstirea Sadova, și ulterior la Mănăstirea Neamț. În 1859, a fost numit locotenent episcop la Buzău, fiind foarte apreciat de comunitate pentru contribuțiile sale. A înființat școli atât religioase, cât și laice în mai multe mănăstiri.

Dionisie a devenit arhiereu în 1861, continuând să se dedice educației și comunității. A organizat Seminarul Teologic și a modernizat tipografia eparhiei. A oferit cărți și premii elevilor pentru a-i încuraja să studieze.

Între 1864 și 1865, a fost numit episcop la Huși și apoi mutat la Buzău, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale. Dionisie a trecut la cele veșnice pe 18 ianuarie 1873, fiind înmormântat la Mănăstirea Ciolanu, iar mai târziu rămășițele sale au fost aduse la Episcopie. Pe o piatră de mormânt, este scris un epitaf care reflectă dedicarea sa față de educația tinerilor și credința în Dumnezeu.