Steluța Lucia Rodica Coposu, sora cea mai mică a fostului lider țărănist Corneliu Coposu, a încetat din viață, anunță surse apropiate. Ea a fost președinta fundației care îi poartă numele și care a fost înființată în memoria fratelui său după moartea acestuia.
Steluța Lucia Rodica Coposu, sora cea mai mică a fostului lider țărănist Corneliu Coposu, a încetat din viață, anunță surse apropiate. Ea a fost președinta fundației care îi poartă numele și care a fost înființată în memoria fratelui său după moartea acestuia.
Născută pe 26 septembrie 1932 în comuna Bobota, județul Sălaj, Lucia Rodica Coposu a fost a treia fiică a lui Valentin și Aurelia Coposu. Tatăl său, preot greco-catolic, a fost semnatar al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, fiind delegat ales al circumscripției Simleu Silvaniei. Fetița a urmat școala primară în patru localități din județul Alba și liceul la Alba-Iulia și București, în perioada 1944-1947. Ulterior, între 1951 și 1956, ea a studiat la Institutul Politehnic București.
Potrivit opiniaBuzau.ro, Lucia și sora sa, Flavia, au susținut financiar familia cu burse în timpul studiilor. Timp de peste 35 de ani, între 1956 și 1991, a lucrat la Institutul de Studii și Proiectări Energetice din București. În 1996, împreună cu sora sa, Flavia Balescu-Coposu, a fondat Fundația Corneliu Coposu, pentru a păstra memoria fratelui lor. Conform sursei citate, sucursale ale fundației au fost înființate în orașele Aiud, Buzău, Oradea și Zalău.
În contextul procesului privind anchetarea crimelor comise de fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Visinescu, cele două surori au fost audiate ca martori de magistrații Curții de Apel București. Potrivit mărturiei, Visinescu a fost acuzat pentru crime împotriva umanității, printre care și abuzuri asupra deținuților politici, printre care și Corneliu Coposu.
Raportul recoltat de cercetătorii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) aduce la cunoștință condițiile din timpul detenției. Potrivit documentelor, în 1968, un ofițer de conducere spunea că "era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar", iar deținuții erau bătuți atât de sever încât pierdeau carne de pe corp. În relatare se vorbește și despre cazul unui coleg aflat în grevă a foamei, alimentat forțat printr-un furtun, ceea ce a dus la decesul lui după 40 de zile. Conform aceleiași surse, în arhivele IICCMER se menționează că, în 1968, situația în penitenciare era extrem de brutală, fiind relatate acte de tortură oribile, inclusiv consumul de materii fecale sau urină în timpul detenției.